Alexandru a vrut sa se nasca mai repede

A ales sa se nasca dupa paisprezece ani

Ne povesteste azi, dupa zece zile de mari emotii si tensiuni, cum a venit pe lume si cum s-a adaptat David Alexandru, flacaul brunet, cu parul lung, care te imbie sa-ti strecori degetele in el si suge insetat lapte de la sanul mamei...
David, cel de-al doilea copil al familiei, un micut mult dorit, a ales sa se nasca la paisprezece ani diferenta de fratele sau.

O sarcina sanatoasa si cu bucurie

Sarcina parea una normala, analizele si toate investigatiile efectuate indicau acest lucru.
Cu o saptamana inainte de nasterea micutului, ne povesteste mama, a avut o stare de tensiune, nerabdare, sentimentul ca ceva nu este in rergula si ca ar trebui ca David sa vina pe lume mai devreme.
Din punct de vedere medical, parea sanatos in acel moment.

 Povestea lor

 Povestea lor se deruleaza din acel moment in care micutul s-a nascut, cand emotiile erau maxime si astepta plansul micutului. In schimb, mama intalneste priviri ingrijorate, un ritm alert al echipei, miscari prompte, usoara agitatie in glas.

A dedus ca David nu este bine. Intreaba.Cere lamuriri in timp ce medicul ginecolog se ocupa de plaga operatorie si i se explica ca se intervine pentru stabilizarea functiilor vitale ale micutului.

Isi aminteste cum o starte de lesin a cuprins-o.
 Sa fi fost oare de la operatia in sine?
 Nu mai stie decat ca medicul neonatolog a revenit cu un calm studiat, dupa care i-a explicat ca starea micutului este grava, ca are nevoie de o transfuzie.
Ulterior a aflat ca se numea in termeni medicali exanghinotransfuzie, iar pentru aceasta trebuia sa isi dea acceptul semnand in foaia de observatie a bebelusului.

Inseamna ca era grav?
 Isi aminteste ca a semnat tremurand. Atunci a simtit ca a lasat toata puterea in baza doamnei doctor neonatolog, dupa care a lesinat. S-a trezit in salonul postoperator.

David unde era?
Ce facea el?
Cu disperare, nadejdea de a primi vesti bune, a inceput sa puna intrebari.

In tot acest timp intreaga echipa a neonatologiei, cu medicul anestezist prin preajma (in caz de nevoie), au intervenit de urgenta.Timp de cateva ore starea lui a fost critica.
Medicul neonatolog a revenit.
Starea lui David era inca modificata. Era stationar dupa ce s-a efectuat exanghinotransfuzia, dar respira singur !

Acest cuvant l-a auzit mama: ,,respira'' .
Si a inceput sa se roage, era ultima ei speranta, simtea ca este ajutorul pe care poate sa il acorde puiului ei, ca doar asa putea sa fie langa el, acolo unde numai persoanele cu pregatire puteau sa-l stabilizeze pe David.

Cum au fost zilele urmatoare?
David parea un luptator.
Mama era in permanenta informata despre starea lui: avea cateter ombilical , se administra medicatia care-i era necesara, era in permanenta expus la lampa de fototerapie, dar nu era dependent de oxigen.
I se traduceau valorile analizelor efectuate, de ce existau aceste valori, ce se facea in acest sens.

,,Stateam in camera cu doua paturi pe care o alesem pentru a fi impreuna cu sotul meu.
Imi doream sa incui usa, pentru a nu intra nimeni fiindca din clipa in clipa asteptam sa fiu anuntata ca lui David i s-a intamplat ceva grav sau mult mai grav.
Dar eram operata, trebuia sa fiu supravegheata.

Doamna doctor Bucur venea in salon, mi-a spus ca nu are cum sa imi spuna ca starea lui este buna, fiindca deocamdata nu era, dar simte ca este un baietel puternic si probabil va depasi aceasta perioada critica.

Si iata ca peste doua zile impreuna cu sotul, mama lui David, urca in salonul de terapie intensiva.
 Il priveste induiosata. Sotul atent ii supraveghea fiecare miscare.
Ulterior am aflat ca a fost un mare efort pentru ea ca sa vina langa micut, dar simtea ca asa ii poate face bine.
Si?

Micutul nu mai era in incubator, era doar expus la lampa si conectat la doua aparate. Plangea, asistenta ii spune ca a venit exact cand se pregatea sa ii dea sa manance. A intrebat cand ar putea sa il aiba la san. Surpriza!
 Doamna doctor i-a raspuns ca nu e nicio problema si ca ar putea chiar in acel moment sa il ia in brate cu ajutor, daca se simtea pregatita.

,,L-am luat in brate..nu-mi venea sa cred!
Era firav.
Mi-era teama sa nu ii fac ceva, avea acele fire, cabluri prin care era conectat la aparate.
David a simtit!
 Impreuna cu sotul l-am indreptat catre san. Nu aveam lapte, dar el a inceput sa caute! Se simtea bine la mine in brate, iar eu eram atat de pierduta.
Simteam iar ca voi lesina.
Sotul a prevazut acest lucru. A luat capul copilului, cu cealalta sanul meu si a inceput sa ma incurajeze. Doamna doctor, de asemenea, ma ajuta sa-l atasam la san.

Si am reusit! Am reusit impreuna!

Atunci am simtit ca eu trebuie sa fac ceva pentru David, ca trebuie sa vin in salon, sa il alaptez, fiindca el parea un alt bebelus cand il luam in brate, iar tati il mangaia pe cap.
Nu stia sa suga, dar eram eu, mama lui si era important sa stie ca luptam impreuna!
Din acel moment am avut o motivatie: plecam in salon si imi impuneam sa fiu calma, puternica pentru micut, fiindca avea nevoie de mine. Stiam ca daca il am la san, il voi ajuta!

Si au trecut zece zile de emotii, dar cu fiecare zi David parea ca este mai bine. Avea tratament, dar reactiona de fiecare data cand il luam in brate sa il alaptez...''

Aceasta este ultima noapte in Isis.
David inca mai este expus la lampa de fototerapie.
Dar nu mai vrea sa stea la lampa. Acum este putin agitat fiindca o doreste pe mami.
Nu mai are tratament, iar singurul tratament eficient acum pentru David este caldura sanului !

,,Voi pleca acasa, dar revin la control la doamna doctor Bucur. Vreau ca micutul sa ramana in ingrijirea dumneaei fiindca il cunoaste de la inceput si poate daca nu era dumneaei...mi-e teama sa ma gandesc ce s-ar fi intamplat.
Sa ma gandesc oare ? Pot schimba intr-un fel situatia?
Nu cred.
Sigur in acest moment nu pot schimba nimic. Acum este important ca David sa fie bine si pe termen lung, fiindca am fost informati ca pot ramane oarece modificari.
 Nu vreau sa avem regrete si stari negative, vrem sa fim puternici ca sa il sprijinim pe David pentru recuperarea lui totala.
Acum pe doamna doctor o ingrijoreaza putin dimensiunile ficatului, dar vom trai si vom vedea!''

Acestea sunt gandurile mamei care a izbucnit in lacrimi dupa multa tensiune acumulata, in timp ce micutul nu dorea sa doarma intr-un miez de noapte, ltima din cele zece cu mari emotii.